Dacă pentru majoritatea mamiferelor lumea din jurul nostru este alb-negru, atunci o persoană o vede în toată varietatea de culori și nuanțe. Întâlnim o paletă multicoloră în fiecare zi în timp ce privim frunzișul verde, cerul albastru, răsăriturile galbene și apusurile roz. Capacitatea de a distinge o culoare de alta este necesară pentru noi în viața de zi cu zi, de exemplu, să traversăm drumul la un semafor sau să nu confundăm un robinet de apă caldă cu unul rece.
O scurtă istorie a teoriei culorii
Pentru prima dată, teoria culorilor a fost descrisă de grecii antici, care au reușit să înțeleagă esența lor principală - aflându-se în intervalul dintre lumină și întuneric. În Grecia antică, culorile principale erau considerate nu 7 (ca astăzi), ci doar 4 - corespunzătoare elementelor: foc, apă, aer și pământ. Întunericul era deja considerat de greci nu ca o culoare, ci ca absența sa completă, ceea ce este pe deplin în concordanță cu teoria modernă.
Isaac Newton a descompus lumina în 7 culori (roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet) în 1704. El a fost primul care a tras o analogie între fluxul luminos și octava sonoră și a stabilit că prima culoare din spectru se referă la ultima (în intensitate) într-un raport de 1:2.
În 1810, Johann Wolfgang von Goethe în cartea sa Teoria culorii (Zur Farbenlehre) a descris un cerc de culori de trei culori primare - roșu, albastru și galben, la intersecția cărora mai existau trei altele - portocaliu, verde și violet. Goethe a fost primul care a prezentat teoria că, cu un anumit amestec, orice nuanță poate fi creată din cele trei principale - roșu, galben și albastru.
Cercetările privind spectrul luminii au continuat, iar în 1839 Michel Eugene Chevreul a creat o emisferă de culoare cu efect de imagine ulterioară. Constă în faptul că, dacă te uiți la partea verde a paletei pentru o lungă perioadă de timp, apoi te uiți la partea albă, aceasta va apărea subiectiv roșiatică. Acest lucru se datorează oboselii receptorilor oculari care captează partea verde a spectrului.
Modelul modern de culoare HSV, folosit pe toate afișajele digitale, a apărut la începutul secolului al XX-lea datorită artistului Albert Henry Munsell. Apoi a fost prezentat sub forma unui „arbore Munsell”, unde definirea culorilor și nuanțelor depindea de coordonatele spațiale (axele de luminozitate și saturație).
Fapte interesante
- Din punct de vedere statistic, culoarea preferată a lumii este albastrul. Este plăcut de 40% dintre oameni și, potrivit oamenilor de știință, ajută la calmarea sistemului nervos.
- Mobilierul și decorațiunile din unitățile de catering au cel mai adesea o culoare galbenă și portocalie. Aceste culori, atunci când sunt aprinse corespunzător, nu numai că fac alimentele mai apetisante, dar promovează și producerea de suc gastric.
- Tonurile de roz au cel mai benefic efect asupra psihicului uman. Calmează nervii, reduc nivelul de agresivitate și stres. Prin urmare, rozul este adesea folosit în decorarea interioară a instituțiilor de corecție, orfelinate, școli și alte facilități sociale.
- Cea mai neplăcută nuanță pentru ochiul uman este Pantone 448 C (conform clasificării internaționale), cunoscută și ca „cea mai urâtă culoare din lume”. Din punct de vedere vizual, arată ca un amestec de excremente și nămol de mlaștină și evocă cele mai neplăcute asocieri. Această caracteristică este utilizată activ în Australia, colorând pachetele de țigări în nuanța Pantone 448 C, ceea ce a dus deja la o scădere vizibilă a cererii de produse din tutun.
- La pensionare, Emerson Moser, șef de modelare a creioanelor cu ceară al Crayolei, a recunoscut după 37 de ani că era daltonist și nu putea distinge culorile.
- Ochiul uman poate distinge multe nuanțe de verde, iar această culoare este folosită în toate dispozitivele de vedere pe timp de noapte.
- De fapt, razele soarelui sunt de un alb pur. Atmosfera Pământului, care refractă fluxul de lumină, le face galbene.
- Marcatoarele galbene sunt cele mai comune, deoarece nu creează umbre la fotocopiere.
Rezumând, merită remarcat faptul că, conform teoriei cuantice a lui Planck, lumina este un flux de porțiuni indivizibile de energie: cuante și fotoni. În 1900, această teorie a devenit revoluționară pentru știință, dar astăzi i se adaugă dualismul undelor corpusculare. Adică, lumina poate fi nu numai un flux de particule cuantice elementare, ci și o undă cu proprietăți electromagnetice.
Lungimea undelor electromagnetice luminoase este cea care determină ce culoare vedem: de la violet (400 milimicroni) la roșu (700 milimicroni). Ochiul uman poate distinge culorile doar în acest interval - de la 400 la 700 de microni. Este de remarcat faptul că obiectele/obiectele în sine nu au nicio culoare, iar acest sentiment este subiectiv. Deci, dacă vedem un trandafir roșu, înseamnă doar că structura sa moleculară absoarbe toate undele electromagnetice luminoase, cu excepția spectrului roșu, care este reflectat din el și captat de viziunea noastră.
